literatura din sertar

poeme de dragoste pentru iubita mea

2008-02-24T13:11:00.001-08:00

miercuri

de la geamul bucătăriei vă urmăresc. tei/schelete ce împânziţi bucureştiul. mi-e frig. ei sunt ca nişte copii ce nu ştiu să se joace.

băusem câteva pahare de whisky şi încă nu mă ameţisem. prietenul meu -john- se combinase cu “profesoara”. s-a dus în dormitor să o fută. în faţa mea, sticla de vin roşu îmi vorbea, pe fundal the doors îşi cântau dansul sălbatic:

cine eşti de mă chinui?

îmi lingi picioarele şi mi le faci să tremure,

pielea nu mi-o mai cunosc

e atât de vânătă

încât devin un buboi.

din gingii sângele vrea să se nască.

chiar dacă tu crezi că dorm în trupul unei femei, nu e adeărat. velevet underground îmi ţinea companie în timp ce tu mă judecai. capul meu a obosit, s-a dus să se culce. braţele mele se confundă cu ultimul bidon de bere iar soarele îşi naşte razele pe panza cerului bombat.

niciodată patul nu mi se păruse mai străin atunci când m-am întins pe el.

eu dormeam de mult, eu mă priveam cum mă chinui şi încerc să rup colile de pe pereţi. eu deveneam transparent. mă priveam cum ma topesc până la os.

joi

tocmai terminasem ultima partidă de sex. era şi timpul, căci ciclul îţi volbura pe partea superioară a vaginului. îmi luasem aparatul de fotografiat SAMSUNG, cu mâna stângă îţi împingeam fesele în lături. pielea ţi se încreţise, arâtai ca un peşte în putrefacţie, câteva clicuri şi sperma mea se năştea o dată cu cliclul, nu mai suporta căldura înnăbuşitoare a peşterii roşiatice. ieşea din tine ca o lava, se prelingea pe coapse şi şolduri. m-ai rugat să te curăţ cu limba, dar mi-a fost frică de o crimă. îmi plăcea să te văd îmbălsămată în propiul sos.

te-ai spălat ca deobicei, neştiind că ce era mai frumos se duce pe conductă. nu ţi-a mai rămas decât pizda amorţită. îţi era lene, prea lene să dormi şi atunci mi-ai zis să te părăsesc. te-am părăsit, nu mă vezi că mă îmbrac?

vineri

te iubeam, te sculptam, te pictam, te sărutam pe cele mai intime încheieturi, pe cea a ochiului, a urechii, a limbii. te priveam cum te hihilzeai în faţa mea zilnic şi te suportam, te priveam cum mâncai din coapsele mele şi înduram, te priveam cum mi-o sugeai şi te toleram.

te-am privit cum ţi-o trăgeai cu altul şi te-am iertat.

oh…a fost uman…a fost artă ca într-un tablou pictat de modigliani

sâmbătă

cele mai grele ore încep sâmbăta. sunt lungi, seci şi pline de spermă. sâmbăta muncesc cel mai mult pentru că tu eşti o curvă în călduri. duminca îţi îngrijeşti vaginul cu cele mai sofisticate balsamuri, pentru că ţi-ai găsit un prost care să ţi le cumpere…o…târfo. nu ştiam că universul tău e o pizdă în care se dă un război şi bombele atomice nu au nici un efect. îmi amintesc de câteva versuri dintr-o melodie româneasca “viaţa e o pizdă care se duce pe pulă”, îmi place viaţa ta … dar m-am săturat că e un wc ecologic în care fiecare îşi lasă mizeriile.

este sâmbăta şi de data asta am chef să dorm. este sâmbata şi vreau să lenevesc cu o carte bună în braţe.

du-te şi cumpără-mi un pachet de dunhill albastru scurt, am nevoie de o ţigară!

dumincă

citesc antologia “generaţia 2000”. de multe ori m-am întrebat de ce mai citesc mizeriile astea, din curiozitate, lene, din ce…? în românia fiecare om este poet şi fiecare poet este cel mai bun. nimănui nu-i pasă că-şi bate joc de poezie, de burghezie, păi bre … sunt poet. pula mea şi cu românia asta.

sunt liniştit şi m-am hotărât să trec la lucruri seriose, mă apuc de borges dar tu de ce pizda mătii îmi pui vaginul pe faţă? te excită curvă bolnavă ce eşti? îţi place să-ţi admir gaura bătătorită. ţi-am zis că duminica să mă laşi în pace şi să-ţi pui bestia în cuşcă. pedepseşte-o şi vino lânga mine căci am nevoie de căldura ta.

era seară şi iaşiul mă chinuia, îmi povestea despre cum e el şi cum ar vrea să ajungă. mi-era milă de el … l-am sărutat pe călcâi şi m-am urcat în primul tren spre bucureşti.

luni

bucureştiul e mizerabil. cobor din tren şi un grup de cerşetori îmi cer viaţa, eu le dau un leu. în metrou acelaşi miros şi aceleaşi persoane decupate dintr-o piesa de becket îmi suflă în ceafă. în staţia brâncoveanu curenţii de aer mă poartă spre o ieşire din iluzia unei vieţi.

îmi întind corpul pe aceleaşi aşternuturi pe care am făcut sex. câteva bucăţi de pezervative se descompun printre ele. moleculele îţi strigă numele, ele se înăbuşă. soarele îşi penetrează razele printre geamurile mizerabile. o bucată de tencuială cade din tavan peste picioarele mele, mă întorc plictisit cu faţa la perete. în ceafă simt o căldură ce mă chinuie, îmi strâng pumnul până când degetele mă dor. într-o fracţiune de secundă sunt în faţa frigiderului şi-l deschid cu brutalitate, nu-mi mai rămase decât o sticlă de votkă. pe masă o ţigară dunhill … îmi satisface ultima pofta. o consum vulgar.

credeam că te-am părăsit, credeam că m-ai părăsit. în spatele cortinei noi ne certam, în culise noi ne înjuram. în faţa cortinei publicul admiră marionetele unei vieţi maltratate de noi. pe scenă stăm goi iar eu îţi ling rănile. publicul ne aclamă … publicul nu ne mai vrea … piesa fusese jucată prost.prost.

Sentimentul românesc

2007-12-08T04:16:00.000-08:00

Am putea spune: Copou-ul începe cu Eminescu şi se termină cu Mihai Viteazul. Sau pur şi simplu începi să te plimbi pe el şi să te mulţumeşti (sufleteşte) cu simbolurile culturale ce dau splendoare Copou-ului. Dar în realitate e altfel. Poate e vorba de pura cultură românească, sau poate e vorba de un sentiment românesc. Sau cum e sentimentul culturii româneşti…
Dacă vrei să simţi cultura românească trebuie să mergi pe Copou. După ce urci vestita Râpă Galbenă, ajungi la Bibliotecă “Mihai Eminescu”, te simţi ca şi cum i-ai merge prin vene, iar statuia de lână BCU te înfioară şi te simţi mândru că eşti român. Dar pletele lui negre stau nemişcate în bătaia vântului. Şi astfel începi să urci uimit de senzaţia Copou-ului. Ajungi la Casa Pogor, renovată, frumos amenajată, ce da un farmec şi o vibraţie literaturii româneşti.
Dar, ce este sentimentul românesc?
Sentimentul românesc e simţământul tradiţiei noastre, e o simplă tragere de aer în plămâni şi care să te poată îmbăta. Intr-o mare măsura se poate compara cu intrarea la buget la facultatea dorită. E vorba iniţial de un sentiment de satisfacţie interioară şi apoi de un sentiment de mândrie. Dar în ceea ce priveşte simţământul românesc, aici este vorba de munca unui popor, unei culturi, unei literaturi.
Poate ca nicăieri în România nu ai sentimentul românesc mai bine descris decât în Iaşi. Aici aproape totul este istorie, istoria unui oraş, unei civilizaţii, unei tari, a unui popor etc. Copou –ul este inima Iaşiului, aici ai impresia că Eminescu si Veronica Micle trăiesc sub teiul mumificat. Aici simţi praful vremelor trecute, e ca o conexiune între Casa Pogor – Junimea şi Universitate. Aici te poţi plimba pe paginile culturii româneşti, aici se naşte sentimentul românesc. Si dacă totul ar fi atât de simplu, atât de frumos, doar o plimbare şi să ştii ce eşti…dar nu.
Pe asfaltul Copou-ului se află bunicul României ce stă în genunchi, cu pălăria din blană de oaie în mâna dreaptă, iar stânga o întinde să se hrănească. Aici stă în genunchi şi bisericile o dată cu el şi îşi întind ultimele turle brodate să cerşească. Doar aşa mai pot să trăiască. Aici e tragedismul simţământului românesc. Si le găseşti pe toate în Copou. Aici copilele ţigănci umblă în şatre şi te fură de ultimii bani pe care românul de cele mai multe ori îi are doar pentru a supravieţii. Aici câinii nu sunt prietenoşi, ei îţi cer să-i hrăneşti. Clădirile se ling de răni şi sunt goale în faţa tranziţiei kogălnicene. Dar cui îi pasă că Junimea e pătată, că e murdară? Aici se naşte simţământul românesc, la ciocnire dintre cultură şi tragedism, între geniu şi prost, între frumos şi urât. Şi la toate aceste priveşte Academia Română neputiinciosă destul de slăbită şi ea. Dar în ciuda acestui fapt, când cobori Copou-ul, cobori şi Râpa Galbenă rămâi uimit de ce poate să ofere acest bulevard: simtământul românesc.

scrisoare deschisa catre revista Ateneu

2007-08-10T06:24:00.000-07:00

M-am hotărât să scriu această replică nu din amor propiu sau din prea mult sine ci pentru că, eu consider că mi s-a făcut o nedreptate formându-mi-se o imagine nefavorabilă. Astfel, in Revista de cultură Ateneu, nr 7 (455), iulie 2007, tânărul critic, Adrian Jicu, încearcă să facă o “cronică” literară la cartea mea “ Clip, cântece amoreze “, ed. Junimea, 2007. In pagina revistei, ironic numită “ cronică literară “ A.J. scrie despre trei cărţi scrise sub titlul pueril şi dominant: “ Super-ofertă: trei poeţi băcăuani”. Se vede slaba experienta a tânărului critic întrucât dumnealui începe cu volumul meu publicat în anul 2007 şi termină (glumeţ, cronologic) cu volumul “ Ochiul Minervei” de Stănilă Moisoiu, ed Studion, 2005. Lasând datele tehnice deoparte am să încerc să vă arat cum se face o cronică în Ateneu.

Trecem de încă un titlu sau poate un posibil subtitlu şi ajungem la “cronica” d-lui Jicu. Ea începe cu o neînţelegere a sa, cum de unii oameni ca Liviu Antonesei sau Cezar Ivănescu, pot lăuda o carte ale cărui motive d-l Jicu nu le găseşte. Dar oare ce înseamnă a face o cronică ? Neinţelegând alte cronici ? Sau pur şi simplu, mai nou, e punctul de plecare într-o aventură oarbă? Criticul băcăuan mirându-se în continuare de spusele altora, subliniind unele reticenţe ale celor menţionaţi. Iar toată « chestia » asta durează mai bine un sfert din însemnările d-lui Jicu. Unde este cronica? O polemică se poate face pe alte subiecte şi totuşi, eu aştept, să se vorbească despre carte. Iar ea începe într-un final dar, bineînţeles, făcând o constatare că volumul are 45 de pagini, numindu-o “broşură”, ceea ce-mi atrage atenţia imediat la o altă ”cronica” tot de d-l Jicu, tot din acel număr, la un alt tânăr scriitor: Grigore Soitu-“Spam”, ed. Brumar, 2007. Fraza care urmează să o redau fiind aproximativ identică din cele două “cronici”: “ o broşură citibilă în 10 minute.” Domnul Jicu, câţi scriitori au început cu o “ broşură”? Am să enumăr eu câţiva : Ion Bogdan Lefter, Daniel Corbu, Octovan Soviany, Adrian Urmanov, unde vedeţi partea negativă a unei “ broşuri”? Să nu mai pun la îndoială calitatea scriiturii prin acest copy-paste a unei bucăţi din “cronică”. In sfărşit urmează câteva rânduri în care dumnealui îşi exprimă părerea despre cartea mea. NO COMMENT!

Bineînţeles că A.J. termină “cronică” cu încă o gafă. De ceva timp încerc să fac câteva videopoeme după textele din volumul menţionat pe care le-am postat pe site-ul meu. Si acum am să citez din D-l Jicu “ şi oricât de interesantă ar fi ideea de a face videopoeme şi de a le pune în circulaţie prin intermediul internetului, ele vor fi trecătoare…” ce treabă are cu volumul? Si doresc să reamintesc tânărului critic de Generaţia Beat, Pop Art-ul american cu nume sonore ca Ginsberg, care au creat videopoeme şi le-au promovat sau ca Silvia Plath sau Billy Collins. Videopoemeul este o artă, cum poate fi o artă trecătoare? poate în schimbare ? Si ce treabă are volumul cu videopoemul? Nu sunt decât nişte opinii puerile din păcate despre unele lucruri care în România nici măcar nu s-au concretizat aşa cum în Occident se facea în anii 60. Si bineînţeles, ca şi “părerile” d-lui Jicu de până acum, aşa se termină şi “cronica”…cum trecătoare sunt manifestele şi programele scoase pe banda de Generaţia 2000.” Iarăşi trebuie să-l anunţ pe d-l Jicu că ceea ce scriu acum tinerii scriitori sau “programele” sunt experimente. De la optzecişti încoace se caută o nouă abordare a literaturii, se înceracă limitele ei şi e omenesc ca unii care creează nişte programe culturale, artistice şi să mai eşueze (ma refer la diversele manifeste douamiiste) dar fiecare pune suflet în ceea ce face dar bineînţeles că rezultatul se va vedea în timp. Din păcate în provincie se merge pe un sistem invechit unde un astfel de manifest este primit cu reticenţă, mai mult, sunt alungaţi, complăcându-se în aceleaşi lucruri de ani de zile. Imi pare rău ca d-l Jicu vede astfel o generaţie lângă care creşte!

Clip, cantece amoreze, de Bogdan Nita

2007-04-23T06:31:00.000-07:00

"Bogdan Nita scrie un agreabil jurnal de sex, cu foarte multe locuri comune, dar si cu imagini stralucitoare, memorabile, indicii ale unui talent poetic autentic." Cezar Ivanescu.

2007-03-31T00:09:00.000-07:00

“Ca instrument ce permite raspindirea publica a informatiilor cu o viteza foarte mare, blogul incepe sa reprezinte o sursa credibila pentru media clasica, dar si pentru publicul a carui incredere in media traditionala se afla in declin. ‘Lumea s-a saturat de stiri, la care sa i se «serveasca» lucruri. Pe blog informatia pleaca de jos in sus, de la tine, de la mine, si este filtrata prin audienta. In plus, exista dreptul la replica aproape in timp real’ – spune Dragos Novac. ‘Presa scrisa moare de mina contabililor’ – afirma si Comanescu. Totusi, nu putem vorbi de o deturnare a audientei dinspre media traditionale spre bloguri, decit poate la nivel de nisa. Dar cu siguranta editiile online ale ziarelor si blogurilor redactorilor ‘maninca’ multi cititori reali…”

(Adina Rosetti, “Exista viata pe blog”, in Dilmea veche, Nr. 161, 9-15 martie 2007)

Literatura din Sertar

2007-03-29T08:35:00.000-07:00

Un nou proiect, o noua sansa sau pur si simplu o nou activitate care nu face nimic, ci doar gadila marea cu degetul? Nu stiu cat de des se pune aceasta intrebare sau cat de contestat este acest proiect insa Literatura din Sertar doreste sa creeze, sa valorifice noi talente, sa ofere o sansa tinerilor care nu au avut-o. Va resusi sa faca acest lucru? va putea sa faca ceva, va avea impact? Se va vedea...

Despre intelectuali si puterea lor

2007-03-29T04:03:00.000-07:00

de Mircea Cartarescu

Cuvantul "intelectual" este unul foarte recent. Se pare ca el a fost folosit prima data de ...mile Zola in timpul afacerii Dreyfuss din Franta sfarsitului de secol al XIX-lea. Pentru Zola, intelectual era omul cultivat care milita pentru o cauza. Prin urmare, militantismul politic, social sau de alta natura a intrat in reteta intelectualului inca de la forjarea acestui cuvant. Pe langa cele patru puteri dintr-un stat, si interferand in nenumarate feluri cu ele, a existat intotdeauna in lumea civilizata si o putere a intelectualilor, care s-au constituit adesea in grupuri de presiune, in lobby-uri, in formatori de opinie, avand in vedere larga lor notorietate si autoritate morala. Nu de putine ori marii intelectuali din ultimele doua secole au contribuit decisiv la structurarea evenimentelor istorice.

O cu totul alta problema este semnificatia morala a angajarii intelectuale. De fapt, nu exista cauza, de la cea mai imunda la cea mai nobila, care sa nu fi fost servita de intelectuali. Nazismul a fost sprijinit de cativa dintre marii ganditori si scriitori ai lumii, intre care Heidegger, Hamsun, C...line sau Ezra Pound. Comunismul, chiar in formele sale cele mai virulente, stalinismul, maoismul, castrismul, regimul khmerilor rosii, i-a avut printre entuziasti pe Sartre, pe Picasso, pe ...luard, pe Aragon, pe Breton, pe Ginsberg si alte legiuni de mari artisti si literati. Acest lucru nu inseamna ca intelectualii nu au discernamant moral, ci probeaza marea lor diversitate. Ei contribuie la modelarea lumii, cu binele si raul din ea. Cei mai multi intelectuali sunt angajati in sensul valorilor umane. Cel mai bine ies in evidenta insa cei angajati in sensuri antiumane. Si in lumea romaneasca intelectualii au imbratisat, din pacate, toate extremismele, si exemplele sunt notorii. Foarte multi insa au sprijinit curentul principal de gandire care, de cel putin un secol incoace, a fost liberal si prooccidental.

Intelectual, intr-o acceptie "tare", este cel care traieste in lumea ideilor si a artelor. Un inginer, un afacerist, un functionar sunt si ei intelectuali, dar intr-un sens "slab". Arareori ei obtin creditul moral si notorietatea care sa le permita sa militeze eficient pentru o idee, o cauza, o utopie. A fi intelectual nu e un motiv de lauda in sine. Printre ei sunt destui "prosti, dar culti" si destule inteligente sterile sau nefaste. Dar fara intelectuali lumea nu e de conceput, caci intelectualii dau un sens lumii noastre.

In general, intelectualii nu creeaza locuri de munca in mod direct. Ei au alte functii in comunitatile umane, pe care le slujesc prin alte mijloace. E greu de inteles la ce-ar folosi o lume, chiar extrem de bogata si de eficienta, fara gandire si fara arta. Habar n-am cine erau afaceristii de pe vremea lui Dante si cine construia tesatorii pe vremea lui Shakespeare. Nu stiu (poate fi o lacuna a mea insa) cine erau bancherii Germaniei pe cand Immanuel Kant isi scria prolegomenele. Dar pe ei ii stiu, pentru ca nu ma pot numi nici european, nici om civilizat daca nu i-am citit si ascultat pe ei. Toata Europa e incarcata de muzee si pinacoteci in care se pastreaza minunile vechilor maestri. Nu sunt un om civilizat daca nu-mi propun sa vad cat mai multe dintre ele.

Ar fi ciudat sa-ntrebe cineva "Ce-au facut Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Lovinescu, Enescu, Eliade, Brancusi etc. etc. pentru poporul roman? Cate locuri de munca au creat ei?", si sa le conteste dreptul de a-si spune parerea in chestiuni de importanta nationala. Sa-i interzici unui intelectual dreptul de a reactiona la abuzurile politicienilor inseamna sa nu apreciezi corect esenta intelectualitatii si insemnatatea ei.

Generatia 2000 de bani sau Eurinondice???sa-i ascultam...

2007-03-29T03:37:00.000-07:00

Euridicienii*

Este necesar să spun - într-o împrejurare aurorală ca aceasta - că a trecut oarecare timp până când să mă conving că membrii fondatori ai Cenaclului Euridice s-au transformat realmente în euridicieni. Aceasta a fost prima treaptă de conştientizare spontană, înainte să constat că ei sunt foarte decişi să devină chiar o altă generaţie de creaţie. Contrar oricăror manevre sau expectative, presupoziţii false sau scenarii abjecte, puse la cale sau doar imaginate de către cioclii plătiţi din jurul cenaclului, de la început, am fost convins că, după câteva şedinţe, va trebui să capotez din cauza absenţei tinerilor în discuţiile propriu-zise. Desigur, se înţelege de la sine că nici un critic nu face un cenaclu doar pentru a-i comenta pe autorii deja consacraţi; acesta aşteaptă frisonat să i se prezinte neanunţat acel tânăr genial necunoscut pe care să-1 lanseze. De aceea, cum în primele şedinţe falanga tinerilor a rămas impenetrabilă, am avut mari dubii dacă îmi voi mai continua rolul de moderator. Nu mi se părea suficient că iau cuvântul doar Octavian Soviany, Ştefania Plopeanu, Valentin F. Mihăiescu, Traian T. Coşovei, Radu Voinescu, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea şi mulţi alţii care erau deja autori cunoscuţi. Abia după ce Adrian Urmanov, Răzvan Ţupa, Andrei Peniuc, Marius Ianuş, Elena Vlădăreanu, Ionuţ Chiva, Bogdan Iancu, Mitoş Micleuşanu au început să vorbească, netimoraţi de nici un fel de repercusiuni "pedagogice", cenaclul a început să funcţioneze firesc. Tinerii s-au situat polemic de la primele lor intervenţii, etalând o anumită agresivitate în a se distanţa de generaţiile anterioare, printr-o atitudine receptivă exclusivistă, care i-a alertat teribil pe scriitorii mai vârstnici aflaţi în sală. În fond, în acest cadru efervescent al cenaclului, ei au încercat să demonstreze pe viu, cu onestitate, de ce textele celorlalţi nu le mai plac şi au propus propriile lor texte. Din această confruntare violentă - uneori - s-au născut euridicienii. După un an de funcţionare, într-o şedinţă extrem de disputată (din 22 ianuarie 2003), impactul de neaderenţă critică (al Elenei Vlădăreanu şi Adrian Urmanov), faţă de textele lui Florin Iaru, a furnizat argumentele discuţiei despre limitele "retorice" ale comunicării cu cititorul. Tranşanţa poziţiilor "teoretice" ale combatanţilor intraţi în dispută, mi-a oferit ocazia să constat public că există condiţiile minime pentru a vorbi de coerenţa coagulantă şi conştientizarea critică a Generaţiei 2000. La scurtă vreme după această şedinţă, am dedicat o dezbatere întreagă ideii de generaţie, plecând de la comunicarea scrisă a d-lui Radu Voinescu şi de la manifestele douămiiste ale lui Adrian Urmanov şi Bogdan-Alexandru Stănescu. Ceea ce a urmat, se cunoaşte din presa literară. Mai trebuie spus că cei mai mulţi dintre euridicieni au participat la cenaclu pentru a se clarifica/proba şi pentru a-şi conştientiza mai pregnant propriile posibilităţi de personalizare poetică. Bănuiesc că astfel se şi explică numărul mare de debuturi editoriale ce au avut loc în anii 2002-2004. Aici mai trebuie menţionată şi eficacitatea editorului de poezie Nicolaie Ţone, care a fost prompt să lanseze cele mai importante debuturi, în condiţii grafice excepţionale.

Generaţia 2000

În focul acestor controverse, într-un editorial din ziarul "Ziua literară" (nr. 40, 10 februarie 2003), sub titlul "O nouă generaţie literară", am anunţat apariţia unei alte "generaţii de creaţie". Am folosit această sintagmă, introdusă în circulaţie de către Tudor Vianu, pentru a evita confuziile ce se fac, în mod curent, când definirea conceptului se reduce, simplificator, doar la criteriul vârstei. Chiar dacă acest criteriu acţionează ca factor determinant, în sensul extern al fraternizării biologice, totuşi afirmarea unei noi generaţii implică, firesc, intersectarea opozitivă - la nivelul structurilor de profunzime - a unor câmpuri de tensiuni semnificante cu răsfrângere directă în conştiinţa receptivă/perceptivă imediată, În textul din "Ziua literară" (vezi Addenda), semnalam "schimbarea orizontului de aşteptare" şi susţineam că "în receptarea textului literar funcţionează acum alte motivări exterioare/interioare ce induc ideea că s-au modificat criteriile de evaluare a autenticităţii". Astfel, "textualismul, ce promovase novator autenticitatea scriiturii în discursul optzeciştilor, nu mai corespunde deloc sensibilităţii receptive douămiiste". Aproape imediat, cum era de aşteptat, au apărut unele intervenţii critice (în "Ziua literară", "Luceafărul" şi "Viaţa românească") ca reacţie la editorialul meu.

Cel care a intervenit primul în discuţie a fost nouăzecistul Horia Gârbea, care, sub titlul persiflant "La răsăritu-i falnic..." ("Ziua literară", nr. 42, 24 februarie 2003), recunoaşte rolul cenaclului Euridice în susţinerea şi promovarea noii generaţii căreia-i contestă, însă, legitimitatea estetică, întrucât, conform teoretizărilor mai vechi ale criticului Laurenţiu Ulici, manifestarea unei generaţii noi se receptase deja odată cu apariţia nouăzeciştilor. El reproşează "agresivitatea juvenilă" şi absenţa unor "programe estetice şi a teoreticienilor iviţi chiar din rândurile lor", carenţă ce le fusese imputată şi nouăzeciştilor de către optzecişti. A urmat o "scrisoare" sofisticată şi răutăcioasă ("Scrisoare deschisă către dl. Mincu", "Ziua literară", nr.43, 3 martie 2003) a poetei Angela Marinescu care neagă vehement orice substanţă sau originalitate a douămiiştilor, reducându-i la o "linie estetizantă, minimalistă, livrescă şi ludică" ce ar ilustra faptul grav că aceştia "sunt atât de tociţi din punct de vedere afectiv încât nu mai simt decât atunci când le sunt răsucite simţurile, când intervine perversiunea, inversiunea şi o hemipareză a unei revolte post... decembriste". Doamnei Angela Marinescu îi va răspunde Octavian Soviany ("Promoţia 2000 faţă cu reacţiunea", în "Ziua literară", nr. 45, 17 martie 2003) care aprobă şi el statutul de nouă generaţie şi descoperă elemente diferenţiatoare, de natură experimentalistă, în poeticitatea douămiiştilor, mai avansată decât aceea a antecesorilor: "Căci la tinerii poeţi nu e vorba propriu-zis de o tocire a simţurilor/sensibilităţii (cum crede doamna Angela Marinescu) ci de o fobie de răceala lumii şi a textului, miza poetizării fiind pentru ei (aşa cum o atestă, să zicem, ultimele poeme ale lui Urmanov şi Peniuc) poemul cald, animalul textual în care vibrează tensiunile calorice ale vitalului". După Horia Gârbea, şaptezecista Ştefania Plopeanu ("în problema generaţiei", "Ziua literară", nr.49, 14 aprilie 2003) încearcă să repună discuţia pe făgaşul teoretic, susţinând că, deşi douămiiştii nu posedă "acoperirea" reală a unei "conştiinţe de sine" (în sens generaţional), se pot decela totuşi "simptomele" coagulării unei alte generaţii care ar consta, printre altele, în "exaltarea funcţiei conative a limbajului poetic", prin substituirea "mesajului propriu-zis" cu "nevoia de comunicare" în sine. Aceasta pare doar să anunţe, deocamdată incert, o schimbare de coduri căreia îi datorăm o deosebită atenţie, într-un text cu valoare de manifest, poeta Elena Vlădăreanu ("Ia-ţi târfa şi pleacă sau câteva cuvinte despre ostilitate", "Luceafărul", nr. 9, 12 martie 2003) se erijează în purtătoarea de cuvânt a generaţiei sale, încercând să sugereze o explicaţie polemică a "ostilităţii" constante cu care sunt întâmpinaţi douămiiştii. Ca şi nouăzeciştii, ea se raportează opozitiv faţă de optezeciştii lipsiţi de autenticitate ("optzeciştii s-au oprit la un spaţiu călduţ, confortabil, al textului... Nu e vina nimănui dacă ei astăzi nu mai spun mare lucru, nu ne mai conving"). Autoarea Fisurilor afirmă că, prin contrast, literatura lor (a douămiiştilor) "se naşte la limita dintre comercial, existenţial, mediatic" şi că "scrisul (lor) e autentic, e plin de viaţă, e mărturie a fiinţei de carne (care suferă, e plină de păcate, de remuşcări, sau bucurie) a celui care scrie". Cred că trebuie să se ţină cont de aceste enunţuri lapidare, de o mare gravitate, atunci când se atacă Generaţia 2000. Incitat de discuţiile ce s-au derulat în presă şi în cadrul Cenaclului Euridice (unde a luat cuvântul de mai multe ori), optzecistul Liviu Ioan Stoiciu publică un grupaj de poeme, ale celor mai tineri autori, în numărul 3-4/2003 al revistei "Viaţa românească". În introducerea la acest grupaj, însă, sub titlul alarmant, "Poezia română de azi, minoră?", el îşi exprimă reticenţele multiple faţă de aceşti tineri poeţi pentru care "contează doar adevărul simţurilor, cel mai adesea minor, vulgar, obscen (dar care atrage atenţia şi te răscoleşte visceral), stupid", scriind "o poezie a tuturor precarităţilor, demoralizării, scepticismului şi cinismului, resemnării şi mediocrităţii" şi "lăsând îndeosebi perfecta senzaţie de duplicat, de refolosire de stiluri inadecvate". După părerea mea, etichetarea in corpore, atât de dur, drept minoră, a acestei poezii, nu o consider ca fiind justificată.

Trebuie să avem răbdare şi să dăm dovadă de multă supleţe receptivă când abordăm textele tinerilor care abia au debutat editorial. E nevoie de o aşteptare de cel puţin zece ani pentru a exprima o judecată de valoare întemeiată. Deocamdată, din disperare şi în replică la o epocă post-postmodernă care şi-a desacralizat toate miturile fundamentale, slăbindu-le iresponsabil până aproape de abandonare, tinerii aceştia par că nu mai recunosc nici un fel de modele la care să se raporteze. Aceasta este o stare de lucruri. Decăzute toate iluziile şi demascate toate utopiile metafizice, ei îşi scriu textele cu revoltă şi violenţă, încercând să-şi apere candoarea şi puritatea adolescentină de ravagiile distrugătoare ale unui pragmatism vulgar, dominant în societatea noastră postdecembristă. Aşa se explică şi tentativa lor de a găsi un alt canal de comunicare, mai direct (utilitarist), capabil să-i reprezinte mai autentic când vor să comunice cu un receptor atent, coparticipant la căutările lor.

Această generaţie îşi refuză gregaritatea de gaşcă, manifestând o conduită retractilă, favorabilă cultivării individualităţilor accentuate. Din obsesia schizoidică a propriei identităţi, decurge şi preocuparea de a recupera subiectul scriiturii, în sens lacanian, prin descrierea, adeseori trivială, a reacţiilor acestuia la impactul cu un real denudat de orice sacralitate.

Discursul douămiist denunţă programatic atracţia către obscenitate, tipică mentalităţii post-moderniste, încercând să exorcizeze, astfel, agresivitatea şi violenţa existenţială. De aceea, limbajul douămiiştilor este extrem de dur, chiar obscen până la limita suportabilităţii argotice. Singura modalitate de a accede nemediat la autenticitatea trăirii obiective, pare a fi numai operaţia fracturării ce-şi revendică, epistemologic, sincoparea discursivă a enunţului. Plierea maladivă către realul desacralizat explică visceralizarea segmentului autobiografic, explorat până la marginile abjecţiei, în vederea obţinerii unei maxime autenticităţi. Nu cred că este însă necesar să continui cu aceste observaţii generale, fiindcă Generaţia 2000, contrar afirmaţiei lui Horia Gârbea, are excelenţi critici şi eseişti care să-i identifice şi să-i fixeze diferenţa specifică în contextul literar actual.

* Fragment din prefaţa la volumul Generaţia 2000, antologie (coordonator Marin Mincu). Ed. Pontica, 2004.

2007-03-29T03:33:00.000-07:00

În scrierile sale teoretice, Valéry porneşte de la ideea unei realităţi autonome a limbajului literar, se confruntă cu problema conştiinţei artistice şi îşi mărturiseşte îngrijorarea cu privire la perenitatea civilizaţiei, viitorul libertăţii spirituale şi retroacţiunea progresului asupra omului. Renumele său literar decurge totuşi în cea mai mare măsură din opera sa poetică, în care - sub influenţa lui Stéphan Mallarmé - predomină măestria formală şi mai puţin sensul inspiraţiei artistice, folosind alegoria în exprimarea conflictului permanent dintre intelect şi simţământ. Valéry dezvoltă teoria semnificaţiei multiple a poeziei: "Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greşală - care ar contrazice esenţa poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenţii reale şi unice a autorului"

literatura din sertar

2007-03-25T05:11:00.000-07:00

incepand din luna mai anului curent in municipiul Iasi se va desfasura proiectul Literatura din Sertar. la acest proiect vor putea participa tineri no name si debutanti. scopul proiectului este acela de a promova tinere talente.
mai multe informatii pe grupul http://groups.yahoo.com/group/literatura_din_sertar

mad world

2007-03-03T08:26:00.000-08:00

dac doriti sa ascultati o melodie draguta!!!

CLIP cantece amoreze

2007-03-02T07:06:00.000-08:00

1.
… pe bancheta tapiţată cu piele maro, femeile din faţa mea îmi iau degetul şi mi-l sărută , îmi arată fundul şi îmi zic: “dezbracă-te şi înţelege că până la urmă trebuie să ne mângâi fesele … speriat, acoperit cu perdeaua ce pute a şuncă… atunci mi-au atins organele sexuale… “dragostea… dragostea învinge, nu-s tâmpită să nu înţeleg, m-am îndrăgostit şi trupul meu e plastilină… hai, modelează-mă!”. am pocnit-o peste fese şi am coborât la prima staţie.

3 septembrie 2005

2.
la baia din tren îmi şoptesc în oglindă: “vreau să desfac picioarele unei tinere”. îmi izbesc ţeasta de oglindă. un fir de sânge se prelinge pe nasul meu ascuţit. cioburile îmi taie şi palma, în spatele oglinzii scrie ”sug pula! ana 1984, mă găsiţi pe personalul gheorghe ghiorghiu-dej-adjud, mă veţi recunoaşte”.

6 septembrie 2005

3.
draga mea, îţi scriu din nou cum a dansat gândacul cu picioarele în sus, cum s-a prins de pielea mea şi a fugit lăsându-mă să-i mângâi aripa ruptă.
când am plecat din bacău m-am împiedicat de toiagul unei bătrâne. e cea care te-a botezat şi care ţi-a cerut un copil să-l ia în călătoriile ei cu personalul. m-a muşcat de obraz şi mi-a zis să-i păstrez cicatricea ca semn al dragostei. am şchiopătat puţin după aceea. mi-era teamă să nu mă împiedic a doua oară de bătrâna ce mă amăgea cu mentosane.

7 septembrie 2005

4.
mă ridic din patul şifonat şi încep să desenez cu talpa piciorului. sora mea intră în cameră şi îmi vorbeşte de prietenul ei. s-a sinucis aruncându-se în faţa trenului.

10 septembrie 2005

5.
ajuns în roman mă îmbăt vreo trei zile şi mă plimb prin el ca
într-un organ viu de câine. am găsit un înger de pluş părăsit în balta de motorină. plouă, plouă cu ochi de peşte şi eu mă pierd printre firele nesfârşite ale furtunii. de pe un pod pe altul ne zâmbeam în holograme. trebuie să fim cuminţi, trebuie să taci şi să cânţi într-un colţ al tău. să cântăm…

13 septembrie 2005

6.
mi-am părăsit o parte din piele pe pereţii seminarului vechi. în fiecare dimineaţă înfig o piuneză în cărămizi. am decojit un perete bolnav, după care dând jos temelia am citit însemnările lui toni: “am păcătuit şi am mâncat până când m-am îngreţoşat. citesc singur în paraclis câte trei rugăciuni în fiecare seară, dar muştele îmi distrag atenţia, păcătuiesc iar… vreau ca trupul meu să fie aruncat în foc, iar ţeasta să-mi fie despicată de un topor”(19 mai 1994). după ce am citit mesajul, m-am tăiat în palma dreaptă şi l-am astupat cu sânge.

15 septembrie 2005

7.
nu credeam că pot să merg prin tren şi să-i cunosc fiecare celulă. sufeream de melancolie. mai târziu făcem un duş pe ascuns şi mâncam un corn cu gem. aşa sunt dimineţile în roman: ciorile vin la tine şi ciugulesc din inima ta. fiecare pasăre e chipul unei boli.

18 septembrie 2005

8.
sunt atât de îngrozit că muşc perna transpirată când în mintea mea se tot ascunde cântecul inimii. adorm sub influenţa ei, mă gândesc la trupul ei roşu, acoperit cu duhuri albe ce mă loveau în timp ce respiram. începusem să mă bat cu pumnii în piept, până când mi-au căzut bucăţi de piele.

30 septembrie 2005

9.
nu credeam că ai să renunţi aşa uşor. acum când ştiu ce îmi lipseşte mă simt trădat. ştiu că acea fată a fugit cu un picior şchiop. stau pârjolit de soare ca un animal fără blană, nu mai cred nimic din ce-mi spune oracolul. din două în două zile mă plimb cu barca pe acelaşi loc stropit cu meduze. pe vremuri mă legănam pe frunze de nuferi îmbrăţişat de tine, acum mă gândesc cum să tai apa cu degetul fără să mă ud.

1 octombrie 2005

10.
când alerg pe coridoarele seminarului nu mai găsesc sfârşitul lor. alunec pe un dâmb de margarină şi, în cele din urmă, ajung la baie. în tunică arăt ca un vierme. îi cer o ţigară lui costel şi mă gândesc la mâinile tale de nisip. trăim în oraşe separate de un zid de cărămizi putrede. rămân ca o silueta într-o erecţie perpetuă, uşor ne confundăm şi cu tutunul chiar atunci când sângele e albastru ca cerul şi abia ne mai auzim.

14 octombrie 2005

11.
nu trebuia să mă laşi pentru că te-ai plictisit să mai mergi cu personalul. pe tren văd doar jocul unor siluete egiptene ce ne dansează dragostea. nu ştiai că aici ne-am născut noi? îţi mai aduci aminte cum îţi recitam din stănescu, cum îţi sărutam talpa piciorului, cum şchiopătai?...atunci ne-am format dansul…lent…ritmatic.

15 octombrie 2005

12.(descriere între patru pereţi)
mă afund în pat câteva zile. în cameră strivesc o casetă a lui guţă şi gândul meu îl arunc cu hârtia de ambalaj. pe noptieră văd aceleaşi şosete împuţite de căteva săptămâni, mă fac că nu-mi pasă. vine iar femeia de serviciu şi ne udă cu clor. pe optsprezece paturi fiecare lichid reprezintă creierul nostru îmbâcsit cu alcool. în fiecare centimetru dintre paturi e sinuciderea. hainele acoperite cu bucăţi de unghii şi mâncare stricată devin femeile ce nu pot fi văzute.

19 octombrie 2005

13.
nimic nu-i mai frumos decât mişcarea uşor sacadată a coapselor unei femei frumoase… să-i atingi irisul alb cu simţul de animal. cum se umflă pielea mea, cum ard obrajii o dată infectaţi. geamătul aprins se înăbuşeşte sub o singură planetă ce vibrează între noi.

22 octombrie 2005

14.
frumuseţea ta e scrisă pe fiecare vagon, dacă ai merge mai departe de bacău frumuseţea ta ar fi orbitoare, dacă ne-am întâlni poimâine probabil nu te-aş recunoaşte. ţi-aş cădea în genunchi şi ţi-aş copia chipul din praf, bucată cu bucata, după ce tocmai am sângerat. dar acum că am mers mai departe de bacău trebuie să te citeşti…

28 octombrie 2005

15.
“m-au zugrăvit preoţii să nu pot vorbi, mi-au spălat ochii cu aghiasmă”…după ce parcurgi pereţii cu ochii viaducţi, cazi printre organele ascunse în mâl. e moarte de hârtie cu creierul ei decupat din ziare... peste zid frumoasele călugăriţe întinse pe apă. e boala pe care nu o pot lăsa în măsuri exacte de deşeuri.

30 octombrie 2005

16.
ca o lipitoare mă aruncam pe tot corpul tău eram atât de însetat încât vroiam să-ţi cunosc fiecare milimetru. doream să te desfac şi să-ţi miros fiecare organ în parte. să intru în trupul tău să nu mai ies, să mă identific cu ochii tăi. eram înnebunit şi mergeam lipit de tine peste tot, acum nu mai vreau decât să-ţi scriu, să te electrocutez cu fiecare cuvânt.

4 noiembrie 2005

17.
te-am văzut în colţul vagonului, erai îmbrăcată în alb, părul uşor îţi mângâia umerii. ochii ţi se jucau pe picătura de pe geam. erai atât de mică încât te puteam ascunde în buzunar, erai un fulg de energie. ţigara încă o mai învârt în gaura din compartiment. nimeni nu vrea să vorbească de ceea ce a fost.

5 noiembrie 2005

18.
acasă în oneşti. încă mai aud picăturile de la robinetul stricat din bucătărie. în sufragerie, printre cărţi, madame butterfly savurează ultima porţie de aer. mă întind pe gresie, m-am lipit de ea cu adeziv… deveneneam un ornament grotesc lângă closetul abia folosit. nu mă mai deranja musca ce-mi gâdila nasul. nu vroiam decât să păşesc prin arterele tale de portocală, să pot să te dezbrac de piele. mă întorc în pat şi mă joc cu ruleta umbrei tale de metal. căldura din palmă încă te mai frige? căutam un loc între termopan şi cărămizi… locul marcat de păianjeni cu motoare, ce mă prinseseră în plasele lor.

22 noiembrie 2005

19.
în cameră, în semiobscuritate, la fiecare sunet urcau din podea săgeţiile otrăvite ce nu mă puteau lovi. cămaşa pe care ai uitat-o la mine le vorbea cum eram întinşi în pat şi ne puneam oglinda deasupra noastră, ne puneam întrebări şi ne răspundeam prin săruturi. adormeam transpiraţi pe când povestea noastră se imprima pe pielea cerşafului…

noi ne iubim şi coborâm în lumea lor…
şi stăm aşa…împreună
şi eu vin din sud
şi tu vii din est.

29 noiembrie 2005